Lapidarea-pedeapsa femeilor arabe

Lapidarea (Linșajul / omorârea cu pietre) (în latina lapidatio) este o execuție la moarte dintre cele mai crude, osânditul este ucis prin aruncare de pietre. Această metodă barbară din vechime, în ciuda protestelor organizațiilor pentru drepturile omului, este și azi aplicată în unele țări islamice din Africa ca și unele țări din Asia, ca Afghanistan si Iran. Sentința este dată în general de un monarh sau de justiție, osânditul este îngropat până la bazin sau piept, restul corpului fiind expus pietrelor aruncate de mulțime. Acest mod de execuție se aplică într-un procent mai mare la femei ca la bărbați. Motivul osândirii pot fi relații
extraconjugale, vrăjitorie sau hoție.
Un cunoscut caz biblic de lapidare este acela al Sf.Ștefan în Ierusalim. Din cauza predicilor sale incitante, în public și în sinagogi, diaconul Ștefan a atras mânia credincioșilor evrei, fiind interogat de Sinedriu (organul clerical suprem evreiesc) și condamnat la moarte prin lapidare în jurul anilor 32-36 d.C. (probabil în anul 34 d.C.). Locul execuției se crede că a fost în afara zidurilor cetății Ierusalim, nu departe de actuala "Poarta Leilor" (numită și "Poarta Ștefan"). Poarta se găsește în direcția Grădinii Ghetsimani, pe latura de nord a cetății. La execuție a luat activ parte Saulus (ulterior convertit la creștinism și devenit apostolul Paulus / Pavel).


Infidelitatea este ilegală în Iran. Pedeapsa la moarte prin aruncarea cu pietre asupra condamnatului este prevăzută şi descrisă în Codul Penal iranian din 1991, în secţiunea "Hodoud" (pedeapsa de sorginte divină). În articolul 83 din Codul Penal iranian se precizează că "pietrele nu strebuie să fie atât de mari încât persoana să fie omorâtă din una-două lovituri; dar să nu fie nici atât de mici încât să nu poată fi numite pietre".
Omorârea cu pietre are loc de obicei în public. Femeia este îngropată în pâmânt de la bust în jos. Prima piatră este aruncată de judecătorul care a emis decizia, după care mulţimea strânsă pentru execuţie începe să arunce cu pietre. Familia victimei este obligată să privească.
   • 55 de femei au fost omorâte în Iran prin aruncarea cu pietre, între 1986 şi 1997, potrivit Comitetului Internaţional împotriva Pedepsei la moarte prin omorârea cu pietre. Trei iranieni au fost omorâţi cu pietre în 2009 şi alţi trei în 2008, potrivit aceleiaşi surse.
   • Afganistan, Nigeria, Arabia Saudită, Sudan şi Emiratele Arabe Unite practică şi ele pedeapsa prin aruncarea cu pietre.

Lumea arabă încă ne mai uimeşte şi azi prin violenţa şi sălbăticia de care dă dovadă în ultimul secol. Violenţă manifestată atât prin atacuri teroriste, prin războaie civile cât şi prin legea lor islamică denumită sharia, lege la care se ţine foarte mult, dar care nici ea măcar nu e respectată. De la revoluţia din 1979, unele din ţările arabe printre care şi Iranul au adoptat fundamentalismul Islamic, legea islamică. Odată cu instaurarea noului regim, Iranul a devenit aproape o ruină, atât din punct de vedere material cât şi din punct de vedere moral.
Reprezentarea femeilor musulmane în cinema este una destul de recentă, controversată chiar. Femeia musulmană este reprezentată şi ca prostituată sau soţie temporară (Prostitution Behind the Veil) şi rebelă (Persepolis), dar cel mai des este reprezentată ca femeia mereu supusă bărbatului, victimă a societăţii arabe.

Supremaţia bărbatului este vizibilă şi devine lege pentru femeile de acolo. Viaţa unei femei este în mâinile bărbatului de când se naşte până moare. În copilărie, tatăl are dreptul asupra vieţii ei, iar după ce se căsătoreşte viaţa ei este în mâinile soţului ei. Acest lucru ne este demonstrat de numeroasele cazuri de lapidare, biciuire, detenţie şi spânzurare a celor care încalcă legea islamică. Majoritatea victimelor, însă, sunt femei.
Un astfel de exemplu este conturat în controversatul film “The Stoning Of Soraya M”, film care a înfuriat Iranul, autorităţile nefiind de acord cu afişarea acestor execuţii, considerând că aceste lucruri trebuie să rămână în interiorul ţării lor, neacceptând intervenţia occidentului.
Filmul prezintă o poveste reală, şi este bazat pe bestseller-ul cu acelaşi nume al jurnalistului franco-iranian Freidoune Sahebjam, care a publicat cartea în 1994.
Drama are loc în anul 1986, în Iran. Povestea începe când jurnalistului franco–iranian Freidoune Sahebjam i se strică maşina şi merge în cel mai apropiat sat ca să o repare. Atunci, intră în discuţie cu o femeie, Zahra, care insistă să vină la ea până ce îi va fi gata maşina ca sa îi spună povestea nepoatei ei, Soraya. Aceasta îi povesteşte amănunt cu amănunt ceea ce se întâmplase doar cu o zi în urmă. Soraya Manutchehri era soţia lui Ali şi mama a patru copii, doi băieţi şi două fete. Acţiunea începe când soţul Sorayei, Ali, vrea să se căsătorească cu Mehri, în vârstă de 14 ani, fata unui deţinut de la închisoarea unde era el gardian. Ali nu îşi permitea să întreţină două soţii, aşa că de Soraya vroia să divorţeze. În schimbul divorţului, Ali îi lăsa casa, grădina stâncoasă şi cele două fete. Soraya nu vroia să accepte doar atât ci vroia ca Ali să îi plătească şi o sumă lunară pentru fete. Pentru refuzul ei, Soraya primea bătăi şi umiliri zilnice, chiar şi băieţii ei o umileau încurajaţi de tatăl lor care le spunea mereu că această lume este una a bărbaţilor.

Chinul Sorayei părea să ia sfârşit odată cu primirea unei slujbe oferită chiar de mullahul (preotul) şi primarul satului, aprobată şi de soţul ei Ali. Slujba consta în menaj zilnic la casa lui Hashem, a cărui soţie murise şi care avea un băiat retard. Încet, Soraya îşi aduna bănuţii şi, în timp, urma să îi dea divorţul lui Ali. Însă, Ali nu mai avea răbdare. Acesta a trecut la acţiuni drastice şi îşi acuză soţia de adulter. Şantajându-l cu trecutul pe mullah, care a fost un deţinut la închisoarea unde lucra Ali ca şi gardian, a fost uşor să obţină un „martor vrednic”.
Acum având un aliat, Ali şi mullahul satului au mers împreună la „concubinul” Sorayei, Hashem, acesta fiind un om simplu, fără educaţie, pe care l-au forţat să spună „adevărul” despre ceea ce face Soraya mai exact în casa lui. Ameninţat chiar cu moartea de către cei doi, Hashem acceptă să spună ce vor să audă. După ce şi-a adunat martorii, Ali începe să îşi bată soţia în public, alimentându-le astfel furia consătenilor pentru crima soţiei lui. Soraya nu avea idee ce se întâmplă. Primarul (care era cea mai mare autoritate în sat) a fost chemat la faţa locului. Acesta îi cere Sorayei să îşi dovedească nevinovăţia.

Încă o dată, vedem supremaţia bărbatului. Când o femeie îşi acuză soţul de o crimă ea trebuie să îi dovedească vinovăţia iar cand un bărbat îşi acuză soţia, tot ea trebuie să îşi dovedească nevinovăţia. Acuzaţiile curg lanţ, iar Soraya nu mai are nici o şansă în faţa acestor bărbaţi, argumentele ei nefiind luate în seamă.
Primarul împreună cu mullahul, tatăl Sorayei, soţul ei, Ali se întrunesc pentru a decide soarta Sorayei. Sentinţa este moartea prin lapidare. Aceştia trimit o înştiinţare la casa Zahrei, unde era adăpostită Soraya, cum că într-o ora va avea loc execuţia ei prin lapidare.
Lapidarea este pedeapsa maximă pentru adulter. În cadrul acestei execuţii acuzatul este legat de mâini şi pus într-o groapă în genunchi, pe urmă este îngropat până la brâu, apoi bătut cu pietre până la moarte. Pietrele nu trebuie să fie nici prea mari, ca victima să moară repede, dar nici prea mici ca să nu îi provoace durere. Pietrele trebuie să fie potrivite ca execuţia să fie una lentă şi dureroasă.

Soraya este bătută cu pietre până la moarte, chiar şi băieţii ei dau cu pietre în ea. Scena este una foarte bine realizată, foarte reală, foarte şocantă şi surprinde foarte bine acest fel de execuţie barbară. Mătuşii ei, Zahra nu îi este îngăduit nici măcar să o îngroape, ea ducând trupul neînsufleţit al nepoatei ei pe malul râului. În dimineaţa următoare a cules de pe malul râului ceea ce câinii au lăsat din ea şi a îngropat ultimele rămăşiţe din ceea ce a fost ieri Soraya.
Jurnalistul a fost foarte mişcat de această poveste, a avut şi dificultăţi la părăsirea satului, mullahul şi primarul încercând să îl oprească când au aflat ce ştie jurnalistul.
Astfel de comploturi şi execuţii mai au loc şi azi, chiar dacă suntem în secolul XXI. În lumea arabă, în „lumea bărbaţilor”, cuvântul femeie înseamnă un obiect, nu o fiinţă.
Viaţa acestora înseamnă prea puţin pentru comunitatea în care trăiesc ca să aibă parte de drepturi sau respect.
Din păcate se aud doar ecourile acestor femei, dar răspunsurile nu se întorc.

Femeia in societate-Femeia in lumea araba

Intre occidentali si arabi exista o diferenta ca de la cer la pamant in ceea ce priveste conceptiile lor despre bine si rau, logic si ilogic, acceptabil si inacceptabil. Ei traiesc in doua lumi diferite, fiecare organizata intr-o maniera proprie. Daca nu veti ajunge la o intelegere mai profunda a diferentelor dintre aceste doua moduri de gandire, fiecare dintre parti va ramane cu o impresie nefavorabila despre cealalta. Merita, totusi sa enumeram principalele deosebiri culturale, prin care se explica de ce fiecare dintre parti are conceptii total diferite despre anumite lucruri. Iata, pe scurt, care sunt acestea: Occidentul considera ca societatea araba se afla in declin, fiind sustinuta temporar de veniturile aduse de petrol. Arabii, din contra, sunt foarte constienti de faptul ca civilizatia lor a condus, odinioara, lumea si considera ca sunt capabili sa repete istoria (la nivel moral). Occidentul separa in general institutia Bisericii de cea a statului. In majoritatea tarilor islamice nu se intampla acest lucru, religia influentand intr-o mare masura comportamentul lor social, politica si chiar afacerile. In Occident, celula de baza a societatii o constituie individul; la arabi, familia. In Occident, statutul ti-l confera realizarile; in lumea araba, clasa sociala. Occidentalii prefera sa trateze la modul concret; arabii nu vor lasa faptele sa le distruga onoarea. Occidentalii vor sa fie impartiali, dar corecti; arabii vor sa fie corecti, dar flexibili. Occidentalii cred in organizatii si institutii; arabii cred in persoane (calauzite de Dumnezeu). Occidentalii doresc in principiu modernizarea. Arabii se straduiesc sa gaseasca o cale de a adopta maniere moderne de comportament fara a distruge traditiile pe care le pretuiesc. Majoritatea tarilor occidentale au reusit sa creeze drepturi egale pentru barbati si femei. Arabii considera ca cele doua sexe au personalitati total diferite. Societatile occidentale au conceptii foarte diferite despre lume. Arabii, in schimb, impartasesc in mare masura aceleasi principii morale. Arabii calatoresc mai putin ca occidentalii, prin urmare sunt mai conservatori. Occidentalii trebuie sa para ca se comporta rational. Pentru arabi, este important sa-i impresioneze pe ceilalti cu integritatea lor. Occidentalii ii respecta pe cei puternici. In societatile arabe, pietatea este o calitate admirabila: cei slabi trebuie respectati si protejati. Aceasta caracteristica a fost implantata de arabi in cultura spaniola. In Occident, prietenii sunt o companie placuta. In lumea araba, un prieten este o persoana care nu-ti poate refuza rugamintile. La randul tau, nici tu nu i le poti refuza. Cand se prezinta, occidentalii nu obisnuiesc sa ofere prea multe informatii. Arabii au tendinta de a vorbi mult despre familia si cunoscutii lor. Occidentalii prefera sa faca apel la caile oficiale pentru a-si promova interesele comerciale. Arabii folosesc relatiile personale. Arabii asteapta laude ori de cate ori au facut o treaba buna, pe cand occidentalii sunt multumiti daca isi pot pastra slujba. Arabii, dimpotriva, sunt mai afectati de critici decat occidentalii. Cand negociaza, occidentalii incearca sa gaseasca solutii logice, in timp ce arabii folosesc argumente personalizate, rugamintile si puterea de convingere staruitoare. Arabii stau mult mai aproape de interlocutorii lor decat occidentalii. Este ceva normal sa-ti simta respiratia sau sa ii atingi in mod frecvent. Arabii tin mai putin decat occidentalii la caracterul "privat". Vizitele si conversatiile lungi sunt un lucru obisnuit. In societatile occidentale, barbatii si femeile interactioneaza liber, pe cand in majoritatea tarilor arabe, nu se intampla acest lucru. Sexualitatea musulmana este una teritoriala. Femeile care circula prin locuri publice (spatii masculine) trebuie sa poarte un val care sa le ascunda vederii. Occidentalii au rareori ocazia de a le vedea prin casa. Ospitalitatea este mai calda in lumea araba decat in Occident. La ei exista traditia "caselor deschise" chiar si pentru straini. Un beduin se presupune ca isi va ucide ultima camila pentru a-l hrani pe oaspetele sau. Occidentalii, in special elvetienii, suedezii si alti nordici, obisnuiesc sa fie punctuali la cina sau la alte intalniri. In aceasta privinta, arabii sunt mult mai relaxati. Ocaziile sociale sau intalnirile de afaceri nu e nevoie sa inceapa sau sa se termine la ore fixe. Spre deosebire de occidentali, arabii sunt adeptii casatoriilor aranjate. In general, acestea sunt foarte stabile, avand la baza respectul reciproc. Carnea de porc este tabu pentru arabi, spre deosebire de occidentali. Britanicii, americanii si nord-europenii isi vor da seama ca ei si arabii se afla la cele doua extreme intre indivizii care fac un singur lucru o data si cei care fac mai multe lucruri deodata, prin urmare comunicarea nu se va desfasura in maniera obisnuita. Exigentele religiei musulmane complica si mai mult schimbul de idei. Cu toate acestea, arabii sunt obisnuiti sa trateze cu strainii si le trec usor cu vederea faptul ca nu se comporta ca arabii. Ti se va ierta pana si faptul ca esti pagan, atat timp cat esti dispus sa faci unele modificari. Cel mai important este sa eviti sa spui sau sa faci lucruri pe care ei le considera ofensatoare sau daunatoare. Printre acestea se numara consumul de alcool, tinuta indecenta, familiaritatea exagerata fata de cele cateva femei pe care iti ingaduie sa le intalnesti si contestarea conceptelor fundamentale ale Islamului. Femeilor straine li se permite sa nu poarte valuri cu conditia sa aiba o tinuta traditionala. Acestea pot merge la cumparaturi si pot calatori singure, insa trebuie sa evite localurile destinate exclusiv barbatilor (aproape toate). Femeile nu au voie sa sofeze in Arabia Saudita. Arabii asteapta de la voi sa fiti sinceri cand faceti afaceri cu ei si sa dati dovada de acelasi respect pe care ei vi-l arata. Daca sunteti sinceri si loiali, nu vor exista nici un fel de probleme. Tendinta fireasca a nordicilor de a dispretui comportamentul pluri-activ (inclinatia spre vorbarie, deranjarea intimitatii, cronometrarea necorespunzatoare a timpului, gestica demonstrativa) trebuie suprimata cu hotarare, pentru ca arabii nu au de gand sa-si schimbe personalitatea. Persoanelor pluri-active si, in special, arabilor le este practic imposibil sa se comporte ca nordicii sau ca americanii. Prin urmare, singura solutie pentru o buna comunicare este ca nordicii liniar-activi sa faca unele concesii in ceea ce priveste exteriorizarea. Multora acest lucru li se pare dificil si chiar suparator, insa rasplata poate fi semnificativa. De la bun inceput, cand discutati cu un arab trebuie sa stati mai aproape de el decat de un britanic sau de un german. Daca pastrati distanta, arabul va crede ca prezenta lui fizica vi se pare dezagreabila sau ca sunteti o persoana extrem de rece. Arabii sunt volubili si sinceri fata de o persoana pe care o agreeaza, asa ca incercati sa fiti la fel. Sunt foarte dependenti de contactul vizual, deci scoateti-va ochelarii de soare cand vorbiti cu ei si priviti-i drept in ochi (in mod normal nu este un lucru dificil). Nordicii s-ar putea simti stingheriti de flatari sau de marturisirea prieteniei, insa arabii se dau in vant dupa asemenea declaratii, prin urmare nu ezitati sa le laudati tara, artele, imbracamintea si mancarea (nu insa si femeile!). Cand discutati afaceri cu ei, intotdeauna trebuie sa va aratati puternic implicati personal. Vreti sa faceti afacerea, insa mai mult decat orice va intereseaza sa o incheiati cu o anumita persoana, fata de care trebuie sa manifestati in permanenta un viu interes personal. Daca un arab se lauda cu relatiile si cu "reteaua" sa inseamna ca vrea sa-ti demonstreze valoarea relatiilor personale, iar daca unchiul sau este o persoana influenta intr-un departament guvernamental (sau este chiar ministru), acesta se asteapta sa fiti incantati la gandul ca influenta sa va va fi de folos in promovarea afacerii. Nu va aratati indiferenti si nu refuzati sa acceptati favoruri. Prietenul vostru arab va va cere si el favoruri la timpul cuvenit. Deoarece structura familiei are o importanta capitala in viata arabilor, ar trebui sa fiti foarte atent la toti membrii familiei pe care vi-i prezinta. E bine sa va interesati regulat de sanatatea (si fericirea) fratilor, unchilor, verilor si fiilor sai. Acest lucru este destul de neobisnuit in nord, insa este o modalitate sigura (si simpla) de a castiga afectiunea si loialitatea prietenilor vostri arabi. Cand le faceti o vizita la ei in tara se cuvine sa aveti cate un dar pentru fiecare dintre aceste rude. Nu va asteptati ca arabii sa desfaca darurile in prezenta voastra. La masa, mancati numai cu mana dreapta, luati numai felul care vi se ofera si, desi e neaparat necesar sa laudati mancarea, nu acordati prea multa atentie celor care au gatit-o. Nu va exprimati dorinta de a le cunoaste pe bucatarese (sotii, mame sau surori) care au trudit indelung la pregatirea mesei. Gazda va va oferi cele mai bune bucati de mancare, pe care trebuie sa le acceptati. Vor insista cam mult va trebui sa mancati putin mai mult decat de obicei ca sa nu-i suparati. La masa nu prea se vorbeste, asa ca in aceasta privinta masa poate constitui o pauza binevenita. Revenind la discutii, pentru nordicii care interactioneaza cu arabii, acestea reprezinta in mod cert o problema dificila. Timiditatea, concizia si tacerile meditative ale celor dintai nu ii vor avantaja in relatiile cu arabii. Modestia verbala atat de pretuita de catre japonezi li se pare arabilor extrem de stanjenitoare. Daca sunteti tacuti, ei vor crede pur si simplu ca ceva nu e in regula si va vor sacai cu tot felul de intrebari pana se lamuresc despre ce e vorba. In prezenta arabilor nu numai ca va trebui sa vorbiti mai mult insa si mai tare. Vocea puternica, ridicarea tonului si a vocii, chiar tipetele, toate denota sinceritate in discursul arabilor. S-ar putea sa vi se para foarte greu. Dati-va toata silinta. Amintiti-va ca razboiul din Golf a avut loc in parte pentru ca Bush a vorbit pe un ton domol, iar Saddam nu a crezut ca acesta vorbea serios (despre declararea razboiului etc.). In societatea araba, cand vrei sa fie clar un lucru, e ceva normal sa folosesti o exprimare bombastica, aproape agresiva. Ei sunt niste mari admiratori ai elocventei si daca va reuseste, acestia o vor lua ca pe un semn de educatie, rafinament si sinceritate, indiferent cat de prolix ar suna in propriile voastre urechi. Injuraturile sunt destul de obisnuite in limba araba, prin urmare, chiar daca va scapa una mai vehementa la manie, nu va suna ca o ofensa pentru arabi, care-l pomenesc pe Allah cand spiritele se incing, aproape in fiecare discutie. Arabilor nu le place sa vorbeasca despre lucruri neplacute, cum ar fi bolile, nenorocirile, accidentele sau moartea. Nu le aduceti in discutie. Le vine greu si sa va dea vesti proaste despre afacere, asa ca ganditi-va la acest aspect atunci cand totul pare "roz". Legata de acest obicei este si tendinta arabilor de a folosi eufemisme. Despre o persoana bolnava spun ca este "obosita", dascalii devin ca prin farmec "profesori", iar mahalalele sunt "locuinte ieftine". Arabii au un mare respect fata de cuvantul scris, in special daca are o conotatie religioasa. Nu care cumva sa impachetati ceva intr-un ziar de limba araba s-ar putea ca in paginile sale sa apara numele lui Allah. Daca aveti pe mana un exemplar din Coran, ar trebui sa manifestati mai mult respect decat pentru un card japonez. Apoi mai este calvarul unei intalniri de afaceri desfasurate intr-o tara araba, care pentru un nordic poate fi deosebit de impovaratoare. Ne-am referit mai devreme la notiunea araba de "casa deschisa", in care oaspetii sunt bineveniti la orice ora. In secolul al XX-lea, aceasta notiune sau traditie a fost extinsa pana la "biroul deschis". Suna destul de placut, insa lucrurile pot deveni haotice daca esti programat primul. Nordicii au pretentia de a se bucura de o oarecare intimitate atunci cand discuta afaceri. In Anglia sau Germania, secretarele au grija ca sefii sa nu fie deranjati de nou-venitii pe durata unei sedinte. Acest lucru se poate intampla in Portugalia, Spania, America de Sud sau Sicilia, insa chiar si acolo, nou-venitii sunt rugati sa astepte. In tarile arabe, acestia sunt condusi direct in birou, potrivit traditiei stravechi. Nordicii, care in mod normal se asteapta sa li se acorde privilegiul de a vorbi fara a fi intrerupti, foarte curand sunt luati prin surprindere de vreo jumatate de duzina de vizitatori arabi care dau buzna peste ei. Nordicii nu numai ca nu sunt obisnuiti sa auda mai multi oameni vorbind deodata, dar sansele ca tonul lor sobru sa razbata in zarva generala sunt minime. Arabii ridica tonul si vorbesc tare pentru a crea un efect dramatic sau chiar de bucurie ca-si intalnesc prietenii. Ei mai au si talentul de a participa la trei sau patru conversatii deodata. Mai problematic este ca in aceste conditii nu stii ce se va alege de propunerile care, pentru a fi prezentate, l-au facut pe un nordic sa parcurga o distanta de 3 000 de kilometri. Programarea unei alte intalniri pentru a doua zi ar fi inutila, caci intreruperile vor fi la fel de multe. De curand, l-am intrebat pe consilierul comercial al uneia dintre amabasadele din Abu Dhabi, cum rezolva aceasta problema. Mi-a raspuns in felul urmator: trebuie sa-ti asezi scaunul in asa fel incat sa ajungi chiar langa cel cu care faci afaceri. De cealalta parte a biroului nu este suficient de aproape distanta dintre voi nu trebuie sa fie mai mare de un pas si nimeni altcineva sa nu stea mai aproape. Cand ti-ai asigurat aceasta pozitie, poti incepe sa-i strigi in urechea dreapta sau stanga, depinde pe ce parte te afli. Vei continua sa-l "pisezi" cu propunerile in acest fel pana cand le accepta. E putin probabil ca va pricinui cuiva neplaceri, deoarece atentia ii este distrasa din toate directiile si cea mai simpla cale de scapare este sa-si dea acordul. In aceste conditii, pluri-activii intreprinzatori, ca italienii, le pun adesea pe masa documentele care trebuie semnate. S-ar putea sa nu fiti in stare de asa ceva, insa modestia nu va va duce nicaieri. In concluzie, desi prapastia culturala dintre arabi si nordici este destul de mare, exista destule sanse de a face o impresie favorabila. Arabii admira pregatirea si competenta si ii primesc cu bucurie pe reprezentantii tarilor mici care sunt mai putin aroganti decat americanii, francezii si britanicii. Un nordic sau un olandez niciodata nu vor agrea in totalitate volubilitatea, subiectivitatea, lipsa de punctualitate si fatalismul arabilor, insa isi pot imbunatati simtitor relatiile cu acestia manifestand un real interes fata de persoana lor, laudandu-i si flatandu-i in loc sa-i critice, memorand principiile de baza ale religiei lor, imbracandu-se elegant, acceptand si facand favoruri fara a avea remuscari, aratand un respect deosebit fata de persoanele in varsta si traditii si fiind foarte flexibili si relaxati tot timpul.

In Arabia Saudita, cea mai traditionalista dintre tarile arabe, femeile n-au inca drept de vot; n-au voie nu numai sa conduca o masina, dar nici macar sa mearga pe bicicleta; in autobuze, au locuri rezervate in spate, separat de ceilalti calatori- interactiunea cu barbati e considerata generatoare de promiscuitate si trebuie evitata cu orice pret. Casele au doua intrari, una pentru femei, alta pentru barbati. Segregarea sexelor e asemanatoare celei din perioada Apartheidului din Africa de Sud, dintre albi si negri. Pana in 2006, femeile saudite n-aveau nici macar acte de identitate: existenta lor era pur si simplu o notita in buletinul tatalui.

In instanta, marturia unei femei valoreaza nici cat jumatate din cea a unui barbat si e luata in considerare numai daca n-a fost martor si un barbat, iar conform legii islamice (sharia), femeile nu trebuie sa detina functii de conducere. In tari precum Siria sau Iordania, femeile n-au voie sa calatoreasca fara o permisiune scrisa din partea sotului. In Egipt sau Maroc, mostenirea fiicelor e prin lege mai mica decat a fiilor. Tot in Maroc, legea poate gasi scuzabila asasinarea unei femei care s-a facut vinovata de adulter. Regimul taliban din Afghanistan era o forma extrema si cumulata a tuturor acestor limitari. “Noi le-am dat femeilor cele mai mari drepturi, pe care nu le-au primit de la nici un alt regim: sa poata avea rolul dat lor de Dumnezeu, cel de a sta acasa in izolare instruindu-se religios”, spunea un lider taliban. Si asa mai departe, exemplele ar putea continua pe inca zece pagini.

E clar ca in lumea araba exista multe abuzuri impotriva femeilor. Insa intre noi si ei exista o prapastie culturala considerabila, iar cele doua culturi se privesc, poate, una pe cealalta printr-o lentila putin distorsionata. In timp ce noi vedem valul islamic ca pe o degradare a femeii, de exemplu, ei spun ca degradarea se petrece de fapt in societatea occidentala, unde vezi peste tot numai trupuri goale si femeile sunt presate in cealalta directie: sa se expuna, sa se conformeze standardelor de frumusete. Femeile de la noi au, cica, o povara dubla: n-au scapat de neajunsurile din vremuri patriarhale, dar trebuie, pe deasupra, sa se descurce si cu responsabilitatile unui barbat. Am ascultat cu destula mirare cum participantele arabe la o dezbatere BBC pe tema asta erau convinse ca adevarata asuprire se petrece in societatile de tip european.

În spatele vălului islamic.                                

Între tradiţie şi controversă

                 
De la obligativitatea lui sub incidenţa legii islamice până la interzicerea lui în lupta cu fundamentaliştii musulmani, de la femeile care au ales de bună voie să poarte vălul până la cele care protestează în stradă împotriva lui, nicăieri în lumea islamică hijabul nu trece indiferent.

Hijabul - simbol al modestiei
Hijabul ? codul vestimentar islamic - se pare că îşi are originile în Mesopotamia unde exista obiceiul ca femeile respectabile să se acopere, în timp ce sclavelor şi prostituatelor le era interzis. Astfel, vălul reprezenta statutul social al femeii. În unele ţări vorbitoare de arabă şi în ţările Occidentale, cuvântul ?hijab? se referă la acoperirea capului şi corpului femeii, dar la bază hijabului îi este atribuită semnificaţia de modestie, intimitate şi moralitate, iar Coranul cere atât femeilor cât şi bărbaţilor să se îmbrace modest, respectând hijabul.

Ţările arabe au legi şi obiceiuri diferite privind codul vestimentar al femeii, dar în majoritatea covârşitoare a lor, acesta este reglementat. În numai câteva ţări arabe, precum Kuweitul, Libanul, Iordania şi Siria, vălul islamic nu este obligatoriu. Totuşi, în alte părţi, toate femeile, inclusiv cele care nu sunt musulmane, poartă hijabul de teama posibilelor repercusiuni. Recent, un grup de fundamentalişti musulmani din provincia indiană Kashmir a cerut femeilor să înceapă să poarte vălul islamic. Văzând că apelul le-a fost ignorat, membrii grupării au cutreierat străzile şi au aruncat cu acid pe feţele femeilor care nu erau acoperite.

Afganele sub regimul taliban
Cea mai grea perioadă pentru femeile musulmane a fost în timpul regimului taliban, afganele fiind forţate să nu se afişeze în public decât îmbrăcate în burqa (de obicei de culoare albastră), deoarece, conform credinţelor talibane, faţa unei femei este sursă de corupţie pentru bărbaţii care nu le sunt rude. Burqa este o bucată mare de pânză ce acoperă femeia din cap până în picioare, inclisiv faţa şi chiar ochii. Şi purtarea încălţămintei cu toc era interzisă în acea perioadă, deoarece niciun bărbat nu trebuie să audă paşii unei femei, aşa cum nu le era permis să vorbească decât în şoaptă, li se interzisese accesul la educaţie, îngrijiri medicale şi igienă (prin interzicerea accesului în băile publice). Multe femei care s-au salvat fugind în occident au rămas marcate, refuzând de pildă să renunţe la abaya chiar şi când legea noului stat le-o cerea.



Tradiţie sub incidenţa legii

Femeia trebuie să se acopere în public din cap până în picioare în Arabia Saudită, rămasă cea mai conservatoare ţară islamică după căderea regimului taliban. Pentru a se asigura că se respectă hijabul, pe străzi patrulează permanent poliţia religioasă, mutaween, iar pedepsele corporale sunt dure şi, de obicei, aplicate în public drept exemplu. Portul tradiţional este abaya neagră. Aceasta poate fi ori o ţesătură de forma unui mare pătrat în care femeia se acoperă din cap până în picioare, ori un caftan lung. Abaya acoperă tot corpul în afară de faţă, picioarele de la gleznă în jos şi mâinile. Poate fi purtată cu niqab, un voal care acoperă toată faţa în afară de ochi. Unele femei aleg să poarte mănuşi lungi şi negre astfel încât şi mâinile să le fie acoperite.

În unele sate din Arabia Saudita, femeile nu-şi dezvăluie chipul niciodată după vârsta de 12 ani nici măcar tatălui, fraţilor sau soţului. Deşi se confundă, această practică ţine de tradiţiile locale, nu de învăţăturile islamice. Un caz foarte mediatizat a fost de curând cel al unei femei dintr-un sat aflat în sud-vestul oraşului saudit Khamis Mushayt. Aceasta a cerut divorţul după ce soţul său a încercat într-o noapte, crezând-o adormită, să-i vadă chipul. Femeia nu a fost înduplecată nici de promisiunile soţului că nu va mai încerca niciodată aşa ceva, nici de cei 30 de ani de căsnicie pe care îi au împreună.

Obligatoriu, dar modern

În mai multe ţări femeile au ca port tradiţional îmbrăcămintea sobră, care să le acopere în întregime, dar în oraşe musulmanele au adoptat ţinute mai lejere, păstrându-şi doar voalul pe cap. Un exemplu în acest sens este Iranul. Aici femeile au ca port tradiţional chadorul, o pelerină fără mâneci care le acoperă părul şi corpul. Dar în marile oraşe, mai ales tinerele, preferă hainele occidentale împreună cu voalul. Actualul preşedinte iranian, Mahmoud Ahmadinejad, cunoscut pentru conservatorismul său, este totuşi un susţinător al reformelor în ceea ce priveşte drepturile femeilor. În 2006 propune ca femeile să nu mai fie nevoite să poarte vălul islamic. Ideea preşedintelui şochează o mare parte a populaţiei dar este salutată de tineret. Oficialii şi liderii religioşi au consimţit că o asemenea lege nu poate exista. Totuşi, încurajate de suportul preşedintelui, multe tinere au început să renunţe la hijab.

Într-o perioadă în care atenţia întregii planete este îndreptată către ţările arabe, portul tradiţional islamic naşte controverse chiar în interiorul lumii musulmane. De la obligativitatea lui sub incidenţa legii islamice până la interzicerea lui în lupta cu fundamentaliştii musulmani, de la femeile care au ales de bună voie să poarte vălul până la cele care protestează în stradă împotriva lui, nicăieri în lumea islamică hijabul nu trece indiferent.




Hijabul pe teren şi pe podium
În ţări precum Iranul femeile sunt încurajate să facă sport de performanţă atâta timp cât îşi păstrează hijabul chiar şi în timpul probelor. În competiţii (exclusiv pentru femei) sportivele nu sunt incomodate de voal întrucât marile firme de echipamente sportive au creat hijab special pentru fiecare probă în parte: de la impermeabil pentru sporturile acvatice până la aerodinamice pentru alergătoare.
Moda joacă un rol important şi în viaţa femeilor musulmane, indiferent dacă poartă doar un voal pe cap sau sunt acoperite din cap până în picioare. Numeroase reviste şi site-uri le oferă purtătoarelor de hijab metode de aranjare a voalului în stiluri inedite, de combinare a veşmintelor tradiţionale modeste cu articole occidentale şi culori vibrante.

Femeia in societate - femeia in lumea araba

Femeile din lumea arabă, ca şi în alte zone ale lumii, au trait de-a lungul istoriei discriminarea ca o experienţă dura şi au fost supuse unor restricţii inimaginabile de libertăţi si drepturi. Unele dintre aceste practici sunt bazate pe convingeri religioase, dar multe din limitări sunt culturale si emana de la tradiţie, mai degrabă decât de la religie.

Aceste constrângeri principale, care creează un obstacol faţă de drepturile femeii şi libertăţile ei sunt reflectate în legi de care se ocupă  justiţia penală. Femeile  pot cu greu sa patrunda intr-o lume pe cat de fascinanta pe atat de dura, cum este lumea araba.

Majoritatea scriitorilor au discutat despre statutul femeilor în perioada pre-islamica Saudită, iar concluziile lor au fost amestecate. Totusi, conform legii tribale cutumiare existente în Arabia, la apariţia Islamului, femeile ca regulă generală, nu au avut practic niciun statut legal. Ele au fost vândute în căsătorie de către tutorii lor, pentru un preţ plătit pentru tutore. Astfel soţul se putea casatori daca vroia, iar femeile ar fi avut foarte putine drepturi de proprietate, succesiune sau deloc.

Islamul a fost introdus în Peninsula Arabică în secolul al şaptelea, şi a îmbunătăţit, în general, statutul femeilor în comparaţie cu culturile anterioare arabe. În conformitate cu decretele coranice, atât bărbaţii, cât şi femeile au aceleaşi obligaţii şi responsabilităţi în închinarea lor fata de Allah. După cum afirmă Coranul: "Eu nu voi suferi pierderea muncii oricaruia dintre voi, dacă bărbat sau femeie vor proceda corect unul de altul." (Coran 3:195).

Islamul a interzis femeii să poarte veşmintele transparente, care permit să se vadă trupul, precum şi veşmintele care permit să se vadă conturile trupurilor şi cu deosebire locurile ispititoare, cum sunt sânii, şoldurile. Hijabul este o obligatie pentru femeile musulmane. Dupa ce o fata ajunge la varsta pubertatii, şi are prima menstruaţie, ea trebuie să se acopere.

Femeile musulmane poarta o varietate de veşminte pe cap, în conformitate cu hijab (principiul modest de a se îmbrăca) sunt denumite uneori ca voaluri. Multe dintre aceste articole de îmbrăcăminte acoperă păr, urechi şi gât, dar nu acoperă faţa. Khimar este un tip de văl. Niqab şi burqa sunt două tipuri de voaluri, care acoperă cea mai mare parte a feţei, cu excepţia gurii sau ochilor.

Din punct de vedere istoric, pe langa libertatile care le-au fost luate,  femeile arabe au reusit sa se remarce,  jucand un rol important în fondarea multor instituţii de învăţământ islamice, cum ar fi fondatoarea Fatima Al-Fihri lui de la Universitatea din Al Karaouine în 859 d.H. Acest lucru a continuat până la dinastia Ayyubid în secolele 12 şi 13, atunci când 160 moschei şi madrasahs au fost stabilite în Damasc, 26  au fost finanţate de către femei, jumătate din toti patronii regali pentru aceste instituţii au fost, de asemenea, femei.

In prezent statutul femeilor in lumea araba este extreme de controversat. Desi ele au reusit sa patrunda in anumite medii sociale cu greu se pot remarca. In islam, femeile au voie să lucreze, dar sub rezerva anumitor condiţii, cum ar fi cazul în care o femeie are nevoie de resurse financiare şi un loc de muncă fara a neglija rolul ei important ca mamă şi soţie. Este responsabilitatea comunităţii musulmane de a organiza locul de muncă pentru femei, astfel încât ele sa poata face acest lucru într-o atmosferă culturală musulmană, în cazul în care drepturile sale (astfel cum este prevăzut în Coran) sunt respectate. De exemplu, Arabia Saudita, este poate cea mai traditionalista dintre tarile arabe. Aici femeile n-au inca drept de vot,  nu au voie sa sofeze iar in mijloacele de transport au locuri rezervate in spate, separat de ceilalti pasageri deoarece interactiunea cu alti barbati este evitata cu orice pret. Iar casele au doua intrari, una pentru femei, alta pentru barbati.